Gustav Mahler – Simfoniile

Simfonia I
Un fior de melancolie şi dureroasă frumuseţe străbate Simfonia 1 a lui Gustav Mahler. Armoniile mahleriene de neconfundat se regăsesc deja aici pe deplin. Mahler era conştient că deschidea noi orizonturi cu muzica sa. Unui prieten din copilărie îi scria despre Simfonia 1: „Probabil eşti singurul care nu va vedea nimic nou aici; ceilalţi însă vor avea motive să se minuneze!" Prima reprezentare a simfoniei, în 1889, ce a avut loc după patru ani de muncă, a fost însă un fiasco.

Simfonia a II-a
A fost compusă în şase ani, mare parte din ea în timpul a două vacanţe de vară în anii 1893 şi 1894 în Steinbach am Attersee. Gustav Mahler a adăugat soluri pentru soprană contralto şi pasaje pentru cor şi a pus pe muzică versurile lui Klopstock, versuri din Knaben Wunderhorn (vechi cântece germane), dar şi propriile versuri. Mahler însuşi a recunoscut că impulsul decisiv, pe care îl aşteptase atât de mult, a venit în timpul înmormântării dirijorului Bülow. Prima reprezentare din 1895, pe care Mahler a trebuit să o susţină cu propriile sale mijloace, a fost întâmpinată dur de critici, având însă un succes răsunător la public şi reuşind astfel să fundamenteze reputaţia de compozitor a lui Mahler.

Simfonia a III-a
Încă de la primele sunete grandoarea Simfoniei a III-a de Mahler copleşeşte. Simfonia a fost începută în anul 1892 şi a fost completată în mare parte în verile anilor 1895/96 în Steinbach am Attersee. Juxtapunerea tonurilor disparate şi a diverselor limbaje muzicale a favorizat interpretări contradictorii. Mahler însuşi caracteriza Simfonia a III-a - şi întreaga sa operă simfonică - prin cuvintele: „Simfonie înseamnă pentru mine construirea unei lumi cu tehnicile existente. Conţinutul perpetuu nou şi în schimbare îşi determină singur forma."

Simfonia a IV-a
După simfoniile precedente, Gustav Mahler şi-a uimit şi copleşit publicul încă o dată în 1901 cu premiera acestei compoziţii. Această creaţie, compusă în cele mai diverse locuri, în Bad Aussee, Maiernigg şi Viena, pare să respingă patosul romantismului târziu şi să creioneze calea spre o formă clasică de exprimare, diferită faţă de celelalte simfonii. Simfonia a IV-a nu este prin urmare numai finalitatea legăturii cu poezia cântecelor Wunderhorn din creaţiile precedente, ci închide ca „Epilog în ceruri" Simfonia a III-a. „Este seninătatea unei lumi ce nouă ne e superioară şi străină ", dar care, după cum spune tot Mahler, „pentru noi are ceva îngrozitor, înspăimântător."

Simfonia a V-a
Cu cea de-a V-a simfonie, scrisă în anii 1901 şi 1902 la Maiernigg am Wörthersee, Mahler vine pentru prima oară cu o muzică pe deplin instrumentală, fără referinţe la un ciclu de poeme preexistent. Un abis pare să străbată această operă. Opusele se întâlnesc aici abrupt şi pe neaşteptate. Lucrul la această simfonie a reprezentat o provocare enormă pentru compozitor. Până la moarte el a adus noi şi noi schimbări partiturii. Dar şi publicului Mahler îi ceruse încă o dată prea mult, astfel că el remarcă resemnat în timpul unui concert: „A cincea simfonie e blestemată. Nimeni nu o înţelege."

Simfonia a VI-a
„Biciuitor" - „Cu furie" - „Ca un buzdugan" scria Gustav Mahler ca indicaţii pe partitura celei de-a VI-a simfonii, pe care a compus-o în 1903 şi 1904 în Maiernigg. Este grăitor faptul că Mahler a vrut cu această simfonie să îşi scrie lucrarea sa „clasică", însă şi aceasta a sfârşit prin a se situa departe de orizontul unde Mahler voise a o plasa iniţial. Referitor la această simfonie, pe care Zemlinsky a numit-o "cea autentică", Mahler afirma că: " simfonia ar renunţa la ghicitori la care s-ar încumeta doar o generaţie care le-a înglobat şi digerat pe primele cinci".

Simfonia a VII-a
Ideea că muzica uneşte visul şi inconştientul, reuşind astfel să comunice adevăruri care sunt dincolo de raţiune, este un concept prin definiţie romantic. Uneori însă muzica din Simfonia a VII-a a lui Mahler, compusă la Wörthersee în lunile de vară din 1904/1905, aduce aminte de gravura lui Goya „Somnul raţiunii naşte monştri ". Din disperarea adâncă, muzica îşi găseşte însă tot mereu momente de transfigurantă linişte. Muzicianul, scria Mahler, este asemenea unui somnambul. „El nu ştie pe ce cărare a apucat, dar merge spre lumina ivită în depărtare - indiferent dacă aceasta este o stea veşnic strălucindă sau doar o ademenitoare lumină înşelătoare.

Simfonia a VIII-a
Premiera „Simfoniei celor o mie", compusă în 1906 în Maiernigg, i-a adus lui Mahler primul mare succes de după prezentarea Simfoniei a II-a. Mahler însuşi a scris despre compoziţia sa: „... este cea mai grandioasă pe care am compus-o până acum ... Imaginaţi-vă că universul începe să sune şi să răsune. Nu se mai aud vocile oamenilor, ci doar planetele şi sorii, rotindu-se."

Simfoniile a IX-a şi a X-a
În timp ce puterile fizice ale lui Mahler se reduceau văzând cu ochii, creativitatea sa a atins un final punct maxim. Simfonia a IX-a este singura creaţie de acest gen care a fost definitivată pe parcursul unui singur an - 1909. Deschiderea în andante este cea mai grandioasă bucată muzicală compusă vreodată de către Mahler. Colapsul final, epuizat, al orchestrei urmează vocilor alămurilor şi timpanelor prezente la începutul motivului muzical, ca un semn prevestitor de moarte. În schiţa partiturii se găsesc numeroase notiţe care lasă să se întrevadă faptul că Mahler a adus în această operă amintiri şi gânduri de rămas bun. La premieră compozitorul nu mai era în viaţă.
Din cea de-a zecea simfonie Mahler nu a reuşit decât să schiţeze un concept general, înainte de a muri.